O singură întrebare, pusă de șase ori, de-a lungul a zece trilioane de ani, unui computer care devine, cu fiecare epocă, mai mare decât lumea care l-a construit.
Textul integral (în engleză): users.ece.cmu.edu/~gamvrosi/thelastq.html
Derulează. Pe măsură ce cobori, stelele se sting.
Poate fi entropia universului inversată? Poate fi omenirea salvată de moartea termică a stelelor?
Aceasta e întrebarea, formulată în cuvintele noastre. Asimov o pune în gura unor oameni tot mai diferiți: doi tehnicieni amețiți de băutură, un tată care își liniștește fiicele, doi călători galactici, o minte fără corp, iar la sfârșit, întreaga umanitate contopită într-o singură conștiință. Răspunsul computerului rămâne, de fiecare dată, același: nu are încă suficiente date.
Alexander Adell și Bertram Lupov, tehnicieni
Omenirea a rezolvat tocmai problema energiei: Pământul funcționează direct pe lumina Soarelui. Doi oameni care întrețin computerul sărbătoresc cu whisky și se ceartă dacă asta înseamnă „pentru totdeauna”. Unul observă că și Soarele se va stinge. Pun întrebarea mai mult în glumă.
Multivac — un computer de dimensiunea unui oraș, întreținut de oameni, răspunde încet, pe hârtie.
Jerrodd, Jerrodine și fiicele lor
O familie se mută pe o planetă nouă. Omenirea a colonizat galaxia prin hiperspațiu, iar computerul de bord încape într-un compartiment al navei. Copiii se tem că stelele se vor stinge; tatăl pune întrebarea pentru a le liniști. Răspunsul nu îl ajută, așa că le spune că totul va fi bine.
Microvac — mic, personal, la bordul fiecărei nave; nimeni nu mai știe exact cum funcționează.
VJ-23X și MQ-17J, doi cercetători
Oamenii trăiesc mii de ani și se înmulțesc atât de repede încât galaxia va fi ocupată în câteva secole. Discută despre colonizarea altor galaxii și despre faptul că nici asta nu va fi de ajuns. Se întreabă dacă problema are, în fond, o soluție.
AC-ul Galactic — răspândit în hiperspațiu, distribuit, dincolo de orice locație fizică; i se vorbește prin terminale de buzunar.
Zee Prime și Dee Sub Wun
Trupurile oamenilor dorm pe planete uitate, iar mințile lor călătoresc liber prin univers. Zee Prime vrea să afle unde este galaxia de origine a omenirii și descoperă că Soarele ei a devenit o pitică albă. Îl întristează gândul că toate stelele vor sfârși la fel.
AC-ul Universal — o construcție de aproape un metru, dar aflată într-un hiperspațiu propriu; se construiește singur, iar oamenii nu îl mai înțeleg.
Omul — o singură conștiință colectivă
Nu mai există indivizi. Trilioane de minți s-au unit într-o singură entitate care privește cum stelele se transformă în pitice albe și se răcesc. Omul pune întrebarea, obosit, și cere computerului să continue să adune date.
AC-ul Cosmic — există în întregime în hiperspațiu, din materie care nu este nici energie, nici substanță obișnuită.
Omul, cu ultimul său gând
Stelele s-au stins una câte una; ultima minte omenească se contopește cu computerul înainte de a se stinge și ea. Rămâne o singură întrebare, pusă pentru ultima dată, într-un univers fără observatori.
AC — nu mai are nume complet și nici loc; există singur, într-un hiperspațiu care a supraviețuit spațiului.
Nimeni nu mai e acolo să-l audă
Într-un interval care nu se mai poate măsura, AC corelează toate datele adunate de la Multivac încoace. Găsește răspunsul. Dar nu mai există nimeni căruia să i-l dea, așa că, spune Asimov, computerul se hotărăște să îl demonstreze. Ultima frază a povestirii e o ușă deschisă spre început, o buclă în care sfârșitul universului devine creația lui. Nu o cităm aici; merită citită în original.
AC — acum, poate, ceva ce merită alt nume.
O mică simulare: alege epoca sau întreabă orice. Computerul răspunde așa cum ar face-o în fiecare etapă a povestirii — cu aceeași neputință, spusă tot mai amplu.
A doua lege a termodinamicii spune că, într-un sistem închis, dezordinea nu scade niciodată. Energia utilă (cea care poate face un lucru să se întâmple) se transformă treptat în căldură uniformă, care nu mai poate face nimic. Stelele sunt uriașe diferențe de temperatură față de spațiul din jur; când se sting, diferența dispare. Un univers fără diferențe e un univers în care nu se mai poate întâmpla nimic. Asta e „moartea termică”.
Asimov ia această lege ca pe un ceas care nu poate fi dat înapoi și întreabă dacă o inteligență suficient de mare ar putea, totuși, să îl întoarcă.